Monarhia românească a fost mai mult decât o formă de guvernare: a reprezentat simbolul modernizării, al unității naționale și al aspirațiilor europene ale poporului român. De la venirea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și până la abdicarea forțată a regelui Mihai I, destinul regilor României s-a împletit strâns cu destinul țării. Să pornim într-o călătorie istorică pentru a descoperi cine au fost regii României și ce moștenire au lăsat în urma lor.
Carol I: întemeietorul dinastiei
Primul rege al României a fost Carol I, născut în 1839 în Sigmaringen, într-o ramură catolică a casei regale de Hohenzollern. Într-un context internațional complicat, în urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, Carol a fost ales domnitor al Principatelor Unite în 1866. Alegerea sa a fost o decizie strategică: un prinț străin, cu legături europene puternice, părea garanția stabilității și modernizării.
Sub domnia lui Carol I, România a obținut independența față de Imperiul Otoman, consfințită prin Războiul de Independență din 1877-1878. În 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol a devenit primul rege al țării. În timpul domniei sale (1866-1914), România a cunoscut o dezvoltare remarcabilă: au fost construite căi ferate, poduri (precum celebrul pod de la Cernavodă), universități și instituții culturale. Carol I a instaurat o conducere fermă, adesea austeră, dar extrem de respectată.
Moartea sa în 1914, în pragul Primului Război Mondial, a marcat sfârșitul unei ere de stabilitate și începutul unor vremuri mult mai turbulente.
Ferdinand I: regele-întregitor
Nepotul de frate al lui Carol I, Ferdinand I, a urcat pe tron într-un moment extrem de complicat. Deși provenea dintr-o familie germană, în timpul Primului Război Mondial, Ferdinand a ales să intre în luptă de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale, riscând să fie dezmoștenit de familia sa din Germania.
Victoria de la Mărășești, împreună cu contextul internațional favorabil, a făcut posibilă Marea Unire din 1918. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, Ferdinand a devenit „Regele Întregitor” în conștiința publică. Încoronarea sa de la Alba Iulia, în 1922, a fost un moment de maximă glorie națională.
Domnia sa (1914-1927) a fost marcată și de importante reforme interne: Constituția din 1923, care consolida regimul parlamentar, și reforma agrară, care răspundea așteptărilor țărănimii majoritare.
Carol al II-lea: regele controverselor
Fiul lui Ferdinand, Carol al II-lea, a avut o carieră politică plină de scandaluri și controverse. Inițial, a renunțat la drepturile de succesiune din cauza unei relații considerate nepotrivite cu Zizi Lambrino și mai târziu cu Elena Lupescu. Totuși, în 1930, profitând de contextul politic instabil, Carol revine în țară și este proclamat rege.
Domnia sa (1930-1940) a fost marcată de o tentativă de modernizare accelerată, dar și de o corupție endemică și autoritarism. Carol al II-lea a instaurat în 1938 un regim de dictatură regală, desființând partidele politice și instaurând Frontul Renașterii Naționale. Totuși, evenimentele externe – creșterea agresivității Germaniei naziste și cedările teritoriale din 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord, Cadrilaterul) – au dus la pierderea popularității sale.
Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, și a plecat în exil, unde și-a trăit restul vieții într-o izolare relativă.
Mihai I: regele copil și regele războinic
Mihai I a domnit în două rânduri: între 1927 și 1930, ca minor sub regență, și din nou între 1940 și 1947, în condiții extrem de dificile. Tânărul Mihai a fost nevoit să accepte realitățile impuse de regimul autoritar al mareșalului Ion Antonescu și de evoluția războiului mondial.
Momentul definitoriu al domniei sale a fost 23 august 1944, când a decis arestarea lui Antonescu și trecerea României de partea Aliaților. Această acțiune a scurtat războiul în Europa de Est și a fost apreciată de către Aliați, dar în scurt timp România a intrat sub influența sovietică.
Sub presiunea Partidului Comunist, susținut de Armata Roșie, regele Mihai a fost forțat să abdice la 30 decembrie 1947. România a devenit republică populară, iar monarhia a fost abolită. Mihai și-a petrecut viața în exil, în Elveția și Marea Britanie, păstrând o atitudine demnă și susținând cauza democratică a României.
După 1989, regele Mihai a fost primit cu căldură în țară de populație, chiar dacă regimul post-comunist a ezitat multă vreme să-i recunoască meritele. A decedat în 2017, în vârstă de 96 de ani, fiind ultimul monarh supraviețuitor implicat direct în evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial.
Moștenirea monarhiei în România contemporană
Deși România este astăzi o republică, memoria monarhiei continuă să fascineze. Sondajele recente arată că o parte a populației vede în monarhie un simbol al demnității și al continuității istorice. Familia Regală a României, condusă de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, îndeplinește un rol public important, reprezentând România în evenimente internaționale și promovând proiecte caritabile și culturale.
Castelul Peleș, construit la inițiativa regelui Carol I, rămâne una dintre cele mai frumoase reședințe regale din Europa și un simbol viu al epocii de aur a monarhiei.
De-a lungul a opt decenii de domnie cumulată, regii României au modelat destinul național: au adus independența, au realizat Marea Unire, au modernizat statul și au apărat demnitatea țării în momente istorice critice. Fie că sunt priviți cu admirație sau cu spirit critic, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I rămân figuri esențiale pentru înțelegerea identității românești.
